Denumirea |
Mănăstirea "Sfinţii Impăraţi Constantin şi Elena" Hurezi (Horezu) |
Denumire alternativă |
Mănăstirea Hurezi (Hurezu) |
Parohia |
Parohia Mănăstirii Hurezi |
Datare |
1693
|
Tip |
Mănăstire |
Cultul |
ortodox |
Localizare pe hartă |
Localizează pe harta României |
Judeţ |
Vâlcea |
Localitate |
ROMÂNII DE JOS, oraş HOREZU |
Episcopie/Arhiepiscopie |
Episcopia Râmnicului |
Mitropolie |
Mitropolia Olteniei |
Cod oficial LMI 2004 |
VL-II-a-A-09898 |
Descriere |
Mănăstirea Horezu este cel mai important complex monahal din Valahia (Muntenia), fiind ridicat după tipicul marilor mănăstiri de pe muntele Athos, organizat în jurul catoliconului izolat de propria-i incintă, lângă care se află un rând de schituri. Mănăstirea a fost ctitorită în 1690 şi a fost bogat înzestrată de către domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Acest domnitor luminat, împreună cu familia sa, a ridicat, uneori reconstruind pe fundaţii deja existente, nenumărate mănăstiri şi biserici pe care le-a împodobit cu picturi murale, cu icoane aşezate pe iconostasuri somptuoase, cu mobilier, argintărie şi broderii religioase. Exemplul său a fost urmat de către boieri şi înalte feţe bisericeşti care obişnuiau să înalţe lăcaşuri de cult. Stilul artistic al epocii sale s-a caracterizat printr-o mare unitate şi poartă numele de „artă brâncovenească”, un epitet atribuit întregii perioade în care a trăit. În cazul Mănăstirii Horezu, structura complexului urmează modelul regulat al stilului renascentist, impunând o anumită simetrie pe axa est - vest: biserica mare în centrul incintei, paraclisul situat deasupra refectoriului şi în exterior - în partea de răsărit - „Bolniţa”, iar în partea de apus schitul „Sfântul Ştefan". Pentru a completa structura nord-estică în formă de cruce, a fost înălţat schitul „Sfinţilor Apostoli", iar spre sud-est a fost ridicată Biserica “Sfinţilor Îngeri”. Reşedinţa domnească, aflată în partea de sud-est a incintei, urmează un plan cu două niveluri: pivniţele formate de perechile de travee cu bolţi sferice şi, deasupra reşedinţei, sălile de ceremonie boltite şi susţinute de coloane sculptate în piatră. Spre sud, „foişorul” lui Dionisie Bălăcescu, desăvârşit de meşterul Iosif, reprezintă prin ornamentele sale sculptate stadiul final - post-brâncovenesc - al complexului. Chiliile cu două niveluri sunt precedate de galerii arcuite al căror ritm scoate în evidenţă linia clasică a complexului. Fiecare din aceste mici lăcaşuri de cult, active încă, şi-a păstrat iconostasele şi piesele de mobilier originale. Merită a fi menţionată şi încăperea care adăpostea biblioteca în vremea domnitorului Brâncoveanu, deoarece poartă o inscripţie în greaca veche, care încă se mai află deasupra intrării. Mănăstirea Hurezi este una din cele mai de seamă ctitorii a lui Constantin Brâncoveanu, ridicată în 1692, cu o foarte valoroasă pictură de epocă. Este cel mai reprezentativ monument al stilului brâncovenesc monastic.Monument înscris pe Lista Indicativă UNESCO. Clădirilor monument istoric li s-a adăugat în 2004 o casă de oaspeţi. Mănăstirea este situată în mijlocul cadrului pitoresc de coline împădurite, bucurându-se de avantajul natural al unui sol denivelat. În cazul Mănăstirii Horezu, structura complexului urmează modelul regulat al stilului renascentist, impunând o anumită simetrie pe axa est - vest: biserica mare în centrul incintei, paraclisul situat deasupra refectoriului şi în exterior - în partea de răsărit - „Bolniţa”, iar în partea de apus schitul „Sfântul Ştefan". Pentru a completa structura nord-estică în formă de cruce, a fost înălţat schitul „Sfinţilor Apostoli", iar spre sud-est a fost ridicată Biserica “Sfinţilor Îngeri”. Complexul monahal de la Romanii de Jos, situat în nordul Olteniei în depresiunea subcarpatică Horezu, pe un teren accidentat străjuit de pădure, este cel mai vast şi cel mai valoros ansamblu monastic, din Ţara Românească. Ansamblul este clasat monument istoric de valoare naţională şi universală (grupa valorică A) şi înscris în Lista Patrimoniului Mondial - UNESCO/1994. Mănăstirea Hurezii ot sud Vâlcea, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu socotit a fi la apogeul evoluţiei artei şi arhitecturii, este unul din puţinele ansambluri monument istoric unitare, realizate într-o singură etapă, fără reconstruiri sau adaosuri ulterioare semnificative care să altereze substanţa originară. Prin frumuseţea proporţiilor, prin îndemânarea cu care este concepută compoziţia din punct de vedere arhitectural, prin bogata şi măiestrita sa decoraţiune sculptată şi frumuseţea picturii Hurezi rămâne un punct de referinţă în cultura României şi deopotrivă a Europei. Ansamblul mănăstirii se compune din : Biserica mare "Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” (VL-II-m-A-09894.01), Paraclisul "Naşterea Maicii Domnului” (VL-II-m-A-09894.02 ), Palatul Domnesc(VL-II-m-A-09894.03 ), Trapeză( VL-II-m-A-09894.04), Turn poartă – clopotniţă(VL-II-m-A-09894.05 ), Corpuri de chilii - laturile N, V, S (incinta I-a) (VL-II-m-A-09894.06 ) , Zid de incintă (VL-II-m-A-09894.07 ) Fântână (VL-II-m-A-09894.08 ), Clădiri anexe (incinta a II-a) – (VL-II-m-A-09894.09)
Incinta Mănăstirii Hurezi este înconjurată de alte aşezăminte monahale: la est faţă de nucleul central, în incinta a II-a – Bolniţa ctitorie a doamnei Maria; la nord - schitul Sf. Apostoli – ctitorit de Brâncoveanu şi de stareţul Ioan ; la vest -schitul Sf. Ştefan – ctitorit de Ştefan fiul domnitorului ; la sud în satul Romanii de Jos - biserica "Sf. Îngeri”-Ţigănie, iar spre nord-vest în hotarul satului Romanii de Sus - ruinele schitului "Sf. Ioan”. Unică în Europa prin programul de arhitectură şi prin modul de punere în operă, Mănăstirea Hurezi reprezintă mai mult decât o sinteză post bizantină: sinteza brâncovenească. Brâncoveanu nu ctitoreşte o mănăstire domnească doar, el creează un cadru construit - un decor adaptat unui ceremonial de curte (aulic), parte a programului său de guvernare; fastul ambianţei construite şi scara monumentală sunt comandate de noua calitate de mănăstire rezidenţială care trebuia să fie Hureziul. Este un ansamblu conceput după principii renascentiste de simetrie şi ierarhizare a volumelor, cu foarte valoroase elemente compoziţionale, sculpturale şi picturale prin care ctitorul confirmă continuitatea cultului de rit bizantin, afirmă importanţa scaunului principelui în lumea ortodoxiei, afirmă noutatea guvernării, şi receptivitate faţă de alte zone culturale, putere de asimilare, de selecţie, de sinteză. Dimensiunile incintei sunt condiţionate de mărimea bisericii şi la amplasarea ei faţă de celelalte componente ale ansamblului s-a ţinut seama de amintitele principii ordonatoare. Este o arhitectură a plinurilor de zidărie agrementată de prezenţa galeriilor deschise ale corpurilor de chilii etajate dezvoltate pe cele trei laturi ale incintei - înşiruire întreruptă şi agrementată de foişoarele ce deservesc clădirile. Jocul dintre plin şi gol al zidurilor şi galeriilor, repertoriul formelor asimilate, accentele volumetrice toate acestea conferă Hurezilor specificul naţional, o fac neconfundabilă în spaţiul european. Incinta I-a a mănăstirii Hurezi (incinta principală), este amplasată pe un teren uşor înclinat spre sud, singura diferenţă de nivel importantă se găseşte la limita apuseană a incintei, la baza paraclisului. Incinta e închisă pe trei laturi (nord, vest, sud) de clădirile pe două nivele ale chiliilor şi ale reşedinţei principelui Brâncoveanu. Este o incintă patrulateră în care biserica mare cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, asemeni catoliconului marilor mănăstiri de la Muntele Athos ocupă locul central. Celelalte funcţiuni sunt dispuse pe două nivele, perimetral şi cu excepţia paraclisului, orientate către curte - funcţiunea de apărare în cadrul Hurezilor este subsidiară. Latura de sud: Palatul domnesc pe parter şi etaj reprezintă volumul principal. La mijloc prinsă între şi chilii, şi palat se ridică clopotniţa, care cuprinde un parter (gangul de intrare) un etaj-tainiţă şi ultimul nivel cu camera clopotelor/clopotniţa propriu-zisă. Latura de vest:clădirea compusă din parter şi etaj cuprinde de asemenea chilii care prind la mijloc paraclisul. Tot în această parte a incintei se află somptuosul Foişor al lui Dionisie. Latura de nord: este exclusiv ocupată de chilii iar în colţul de nord-est de locuinţa Doamnei. Latura de est: nu are clădiri adiacente, curtea este închisă doar prin zid (excepţie face fântâna alipită pe acest zid spre colţul nord-estic, acolo unde era casa Doamnei ). Biserica mare ``Sf. Constantin şi Elena``. Construcţia este începută în al doilea an de domnie şi încheiată în al şaselea an al domniei lui Constantin Brâncoveanu (1692 – 1694), sfinţită la 8 iulie 1694, reparată la 1827, 1872, 1907-1912, 1957 – 1964. Biserica mare (catoliconul mănăstirii ) este o biserică cu plan triconc şi cu pronaos supralărgit. Soluţia adoptată pentru zidirea pronaosului este o preluare a modelului bisericii episcopale de la Curtea de Argeş. Absida altarului care este decroşată, este flancată de două absidiole (cuprinse în masivul de zidărie), dreptunghiulare boltite cilindric. Aceste absidiole constituie cele două anexe ale altarului – proscomidia şi diaconiconul. Naosul de formă dreptunghiulară (la care se adaugă lateral cele douaă abside) este surmontat de turla Pantocratorului. Altarul este delimitat de naos printr-un iconostas din lemn de tei suflat cu aur. Pronaosul supralărgit este separat de naos printr-un zid plin, străpuns de o singură uşă. Doi stâlpi în locul celor 12 de la Argeş susţin împreună cu zidul transversal al naosului cea de a doua turlă. Restul încăperii pronaosuluii este coperit cu suprafeţe de boltă cilindrică iar cele două din colţuri cu bolţi rezultate din intersecţia a doi cilindri (voutes d`aretes). Un pridvor deschis sprijinit pe 10 coloane cu baze şi capiteluri sculptate precede pronaosul (este mai scund decât nava bisericii). Înălţimea exterioară a pridvorului este mai mică decât a bisericii, numai brâul median rămâne la acelaşi nivel. În interiorul bisericii se găsesc mormintele al lui Constantin Brâncoveanu (rămas gol), al stolnicului Pârvu Cantacuzino primul ispravnic, al domniţei Anca Brâncoveanu, al arhimandritului Ioan primul stareţ, al Mariei Bengescu şi al lui Ioan Măldărescu. Centrat pe faţada vestică este alipit un pridvoraş-baldachin care acoperă treptele, amintind de aghiazmatarul de la Curtea de Argeş. La exterior faţada este împărţită în două suprafeţe egale prin brâul median (un tor decorat cu motive florale din stuc încadrat de două şiruri de cărămidă zimţuită), cele două registre sunt decorate cu panouri dreptunghiulare în registeul inferior şi terminate în arc de cerc în registrul superior. Panourile din registrul superior au în centru, ca la biserica din Curtea de Argeş, rozete din stuc. Ancadramentele sunt din piatră - de inspiraţie gotico-moldovenească. Pridvorul şi baldachinul sunt zugrăvite în exterior, aşa cum fuseseră după o moda a secolului XIX şi cele două turle. Uşa de intrare este încadrată de un portal din marmoră sculptată; deasupra arcului în acoladă încadrat de stema Ţării Româneşti şi cea a Cantacuzinilor, fiind situată pisania. Au fost asimilate aici, ca şi la celelalte componente ale ansamblului, elemente formale şi de detaliu occidentale renascentiste, baroce şi orientale, pentru a se obţine imaginea arhitecturală dorită, rezultând sinteza brâncovenească. O noutate remarcabilă la Hurezi sunt portretele din pridvor care constituie o primă înfăţişare a principalilor actori - înfăţişaţi pe peretele estic al pridvorului, în stânga intrării – cei care au realizat şi urmărit sub patronajul artistic al domnitorului, bunul mers al construcţiei: - Ispravnicii: marele armaş Cernica Ştirbei Izvoranu, pârcălabul Badea, vornicul Apostol care au transpus gândul comanditarului (urmând primului ispravnic stolnicul, Pârvu Cantacuzino) - Şefii echipelor de meşteri: Manea vătaful zidarilor, Vucaşin Caragea pietrarul, Istrate lemnarul. Remarcabilă este şi galeria de chipuri din pronaos acolo unde trebuia să fie şi mormântul ctitorului. Tabloul votiv este un veritabil tablou genealogic familia ctitorului flancată de strămoşii direcţi materni (rudele cantacuzineşti) şi paterni (strămoşii voevodali ai spiţei brâncoveneşti de la David postelnicul), şirul domnilor din neamul Basarabilor, reprezintă un manifest unic şi ostentativ al legitimităţii , continuităţii şi tradiţiei medievale. Pictura murală şi iconografică de factură academică paleologă de foarte bună calitate, introduce noi teme între care scene cu caracter moralizator şi escatologic. Scena Judecăţii de apoi va deveni nelipsită pe zidul pridvoarelor în tot secolul XVIIII şi XIX. Echipa de zugravi: pictorul de curte Constantinos, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe, şi Ioachim (primii doi greci) - este un grup de artişti care au decorat mai apoi pe parcursul a două decenii şi alte edificii de cult olteneşti (Polovragi, Cozia, Surpatele, Bistriţa, Sărăcineşti) Paraclisul ``Naşterea Maicii Domnului`` (1697, zugrăvit la 1703) Paraclisul este un element important compoziţional în organizarea volumelor în cadrul ansamblului şi un reper şi punct de interes pentru vizitator, în contrapondere cu biserica mare. Este aşezat pe mijlocul laturii din spre apus a incintei la un nivel superior catului de sus al corpului de chilii dominând atât din spre curte şi din spre exterior celelalte clădiri. La exterior faţada este ritmată de cele două registre de panouri încadrate cu ciubuce rotunjite şi despărţite prin obişnuitul brâu median. Chenarele ferestrelor (ca şi a ancadramentelor ferestrelor şi uşii trapezei) ca şi colanele foişorului sunt din piatră. Este o clădire de mici dimensiuni cu altar şi naos cu foişor spre exteriorul incintei, spre valea Romanilor. Foişorul foloseşte ca pridvor paraclisului. Portretele ctitoriceşti sunt ale domnului Brâncoveanu cu doi băieţi şi al doamnei Maria cu două fete. Palatul Domnesc (1692-1697) Casele domneşti - devenite mai apoi arhondărie, iar în prezent, având o funcţiune muzeală, este o clădire impozantă care prin dimensiuni şi alcătuire justifică destinaţia iniţială de mănăstire domnească a Hurezilor destinată a fi necropolă de familie în continuare a celei de la Brâncoveni şi tot odată sediu voevodal. Casa Domnească care adăpostea la etaj ``Spătăria`` şim locuinţa Domnului este un edificiu de mari dimensiuni, comparabilă ca importanţă doar cu biserica mare, (depăşind în lungime biserica). Este cu dublă orientare - sp privind deopotrivă spre curte şi biserică şi spre exterior spre vale. Are două niveluri cu acces la etaj prin două foişoare, etajul fiind cel locuibil. Casa domnească (palatul) gândită în contrapondere - dialog vizual şi compoziţional - cu biserica este dezvoltată pe două nivele. Aici este folosit un model structural (ce va căpta ulterior o largă răspândire pentru acoperirea suprafeţelor construite mari ) – cupole susţinute prin intermediul arcelor şi a pendentivilor de coloane dispuse de-a lungul axei lungi. Concepţia spaţial planimetrică, repertoriul formal, utilizarea unor noi forme de boltire, vor reprezenta izvor de inspiraţie, mereu redescoperit pentru viitoarele clădiri religioase sau civile în tot secolul al XVIII-lea Autorul restaurării a păstrat geamlâcul adăugat la faţa exterioară, ca fiind o etapă de dezvoltare valoroasă. După dispariţia lui Brâncoveanu importanţa palatului domnesc s-a diminuat, centrul de greutate al interesului s-a mutat spre locul în care a fost amplasat foişorul, lângă vechea stăreţie, de unde egumenul Dionisie avea o privire privilegiată asupra curţii. Trapeza a fost amenajată ca atare şi zugrăvită la 1705-1706. Aici fusese prevăzută iniţial intrarea principală (vizibilă pe latura exterioară a incintei). Relieful locului şi accesul mai facil din spre sud au condus la modificarea intenţiei iniţiale, gangul porţii fiind transformat în trapeză iar intrarea în incintă a fost prevăzută şi practicată pe sub turnul clopotniţă actual. Poziţia acestei trapeze vis-a-vis de biserica mare este similară cu cele de la Muntele Athos (Hurezii dintâi nefiind mănăstire de maici). Volumetric şi compoziţional trapeza şi paraclisul alcătuiesc un corp unic, cu rol deosebit în compunerea ansamblului. Turnul poartă/clopotniţă (septembrie 1699 – august 1700) este amplasat pe latura de sud, între casa domnească şi stăreţie peste gangul de la intrare. De formă patrată în plan, cu scară interioară care urcă până la camera clopotelor (sub care se află o tainiţă boltită turnul introduce o a doua axă compoziţională ce vine în contrapondere cu volumul paraclis – trapeză. Corpurile de chilii / incinta a I-a (1692-1697). Având parter şi etaj, corpurile de chilii care dau spre curte printr-o galerie deschisă, sprijinită pe stâlpi, sunt dispuse perimetral cu deschidere spre interiorul curţii: pe latura de nord, pe latura de vest (flancând trapeza şi paraclisul), pe latura de sud (flancând turnul clopotniţă şi casa domnească). Latura de nord este exclusiv ocupată de chilii. La capătul estic al corpului de chilii era locuinţa Doamnei (colţul nord-est), vis-a-vis de apartamentul Domnului (colţul sud-est). Pe latura de vest clădirea compusă din parter şi etaj cuprinde de asemenea chilii care prind la mijloc paraclisul. Pe latura de sud, la mijloc prinsă între arhonderie şi chilii, se ridică clopotniţa, care cuprinde un parter (gangul de intrare) un etaj - tainiţă şi, ultimul nivel cu camera clopotelor - clopotniţa propriu-zisă. Cuhnia şi brutăria, identice ca alcătuire, sunt dispuse în colţurile de nord-vest respectiv sud-vest ale incintei. Pe de o parte după cum sunt poziţionate, reiese că au rol compoziţional în cadrul ansamblului, accentuând simetria incintei şi reperezintă puncte de accent arhitectural. Pe de altă parte sunt structuri constructive evoluate - cuhniile reprezintă un tip structural dezvoltat, sunt exemple de virtuozitate tehnică comparabile ca realizare inginerească doar cu cuhniile mănăstirilor Cotroceni şi Văcăreşti sau cu cele de la marile ansambluri de la Athos: de plan pătrat foarte înalte şi frumos boltite cu trompe în colţuri, care merg restrângându-se progresiv spre partea superioară, unde se termină cu un mic lanternou cu rol de luminastor şi coş de fum. Foişorul lui Dionisie zidit la 1753 de arhimandritul Dionisie II Bălăcescu, aflat în colţul de sud-vest al incintei şi împodobit cu somptuozitate, deserveşte stăreţia şi arhondaricul. Foişorul este o piesă de arhitectură unică; rezolvat volumetric şi sculptural în spirit baroc, a devenit astfel un model ce ilustrează arta şi arhitectura postbrâncovenească. Zidurile de incintă (1692-1697) aveau drumuri de strajă şi metereze (vizibile încă din spre exterior). Fântâna ridicată intre 1692-1697 este un edicul alipit zidului estic al incintei principale, cu o calotă sferică rezemată pe stâlpi de piatră şi acoperit în întregime cu pictură . Incinta a II-a este construită în aceeaşi etapă de construcţie ca şi incinta I-a (1692-1697) şi circumscrie pe trei laturi incinta principală a mănăstirii precum şi clădirile bolniţei, în care drumul de acces trece pe sub o clopotniţă mică. Mai jos către sat, este o a treia poartă prin care se pătrunde în spre incinta principală a mănăstirii. Existenţa şi alcătuirea celor două incinte sunt menţionate pentru prima oară - aşa cum apare în planul austriacului J. Weiss (cca. 1731, întocmit în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei 1718-1739). Exterior incintei principale către sud, est şi vest este o a doua incintă, exterioară (este datorată tot etapei Constantin Brâncoveanu), aici se află clădiri de dată mai recentă fântâna-baptisteriu (1838), şura, noua casă de oaspeţi destinată adăpostirii pelerinilor. Exterior incintei principale şi în prelungirea laturei de sud a incintei este alipit un corp etajat de clădire - o extindere din secolul XIX (etapa Grigore Brâncoveanu) amplificată în secolul XX cu o mare logie deschisă spre vale. |
Clerici |
Stareţă Gagea Pavelina; Ghid Şerban Ambrozia
|
|
|